Ceaiul este o băutură obţinută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.). În funcţie de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong şi ceaiul negru.
Compoziţia chimică a ceaiului variază în funcţie de recoltă, condiţii pedoclimatice şi metoda de prelucrare; dintre componenţi amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găseşte in cafea, maté şi nucile de cola), tanin şi uleiuri volatile.
Producţia mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Termenul ceai desemnează şi infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, mentă, muşeţel, fructe uscate etc.
Planta de ceai işi are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) şi provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuinţat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât şi a mâncărurilor.
Ceaiul fiind de mare importanţă pentru civilizaţiile asiatice, s-au născut legende despre descoperirea sa.
O legenda populară chineza spune că impăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul impăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură si fu plăcut surprins de aroma şi de proprietăţile revigorante ale băuturii.
Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul scolii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în faţa unui zid timp de nouă ani, s-a intâmplat să adoarmă. Dispreţuindu-se pentru slăbiciunea sa, işi tăie pleoapele şi acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.
Dovezi materiale ale întrebuinţării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară aparţine unui funcţionar chinez despre care se ştie că a murit în anul 273; despre planta de ceai se poate să fi pomenit şi Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însa atestarea este nesigură. Cert este ca în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului devenise popular datorită gustului sau şi a calităţilor sale medicinale. Ceainăriile atrăgeau artiştii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).
Cam in aceeaşi perioada (648-749), ceaiul a fost introdus şi în Japonia de către un calugar budist, Gyoki; el a plantat arbuştii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).
Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea apar menţiuni rare despre acest obicei şi la europeni, autorii acestora fiind negustorii şi misionarii portughezi care trăiseră în părţile acelea răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606 şi pe parcursul secolului a câştigat în popularitate. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogaţi şi din Olanda s-a răspândit şi în alte ţari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prinţesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul, fiind şi în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.